Acum câțiva ani, dacă mi-ai fi spus că voi alerga zeci de kilometri prin orașe, păduri sau prin vacante, aș fi râs și ți-aș fi spus că nu sunt „genul”. Dar cumva, pas cu pas, s-a întâmplat. Și astăzi, alergarea nu este doar un hobby – e felul meu de a fi, de a mă regăsi și de a trăi mai profund.
Totul a început cu o nevoie de schimbare. Poate era stresul de la muncă, poate nemulțumirea față de stilul de viață sedentar, sau poate dorința de a mă simți mai viu. Nu a fost nimic spectaculos la început. Doar o pereche de adidași vechi, un parc din apropiere și câteva ture care m-au lăsat fără suflu după două minute.
Prima ieșire din casă pentru o tură de alergare a fost în 2017 când am reușit să alerg nu mai mult de… 3 km. 😊 De atunci am cochetat cu ideea că alergarea este o modalitate mai bună de mișcare decât frecventarea sălii de fitness.
Ceva sau cineva m-a făcut să continui. Nimeni nu apare in viata noastra intamplator!
Alergarea e un drum, nu o destinație
De la kilograme în minus la bucurie în plus – cum a devenit alergarea momentul meu preferat
Am început să alerg cu un singur gând: să slăbesc. Motivația inițială era clară și orientată spre rezultate vizibile în oglindă și pe cântar. Însă, pe măsură ce pașii mei s-au înmulțit și kilometrii s-au adunat, am descoperit că alergarea nu e doar despre trup. Acum, alerg pentru sufletul meu.
Fiecare schimbare fizică a fost o recompensă care mi-a dat un nou impuls, dar adevărata motivație a venit când am realizat cât de bine mă simt mental după fiecare alergare. Pentru mine, alergarea a devenit o formă de eliberare – o haină a stresului pe care o las în urmă cu fiecare pas. Mă încarcă cu endorfine, mă relaxează și îmi oferă acel timp doar cu mine, despre mine și pentru mine.
Alergarea: mai mult decât un sport – o stare de bine, o aventură, un stil de viață
Sportul este, fără îndoială, un aliat pentru sănătatea mentală. După o alergare, gândesc mai limpede, sunt prezentă și conectată cu mine însămi. Da, sunt și zile mai grele, în care trebuie să trag de mine, să-mi dau un impuls, chiar dacă acel impuls vine tot de la mine 😂. Dar tocmai aceste momente fac parte din frumusețea procesului. Pentru că în această călătorie sunt doi alergători – trupul și mintea – și antrenându-l pe unul, îl fortific și pe celălalt.
Alergarea a devenit evadarea mea zilnică, o formă de terapie, de relaxare activă, un timp doar cu mine și pentru mine.
Ce mă motivează să continui când devine greu?
✔️ Gândul că voi fi în natură – aerul curat, ciripitul păsărilor și liniștea din jur sunt terapii gratuite
✔️ Senzația de putere și control asupra propriei voințe
✔️ Claritatea mentală care vine după fiecare cursă
✔️ Faptul că am învățat să mă bucur de proces, nu doar de rezultate
Nu alerg mereu ca o gazelă, uneori sunt ca un melc ambițios, dar indiferent de ritm, alergarea m-a învățat să fiu blândă cu mine, să nu renunț și să mă bucur de fiecare pas – chiar și de cei mai grei.
De la obicei la performanță personală
Când privesc în urmă, îmi dau seama că alergarea a fost mereu, pentru mine, despre OBIECTIVE. Chiar și în momentele în care corpul nu mă lăsa să alerg, mintea mea era deja cu un pas înainte, construind obiective pentru viitor. Așteptam momentul în care voi putea din nou să ies la alergare și să reiau drumul spre ce mi-am propus.
Inițial, am vrut doar să îmi creez un obicei. Să ies la alergat fără să-mi mai găsesc scuze. Voiam consecvență. Însă, cu timpul, obiectivele s-au transformat: întâi am vrut să alerg mai mult timp, apoi să parcurg distanțe mai lungi, iar în cele din urmă, am început să visez la competiții și la PB-uri.
Am început să alerg constant în 2019. Nu alergam haotic – mi-am creat un program de antrenament și mi-am setat obiective clare. Așa funcționez eu: am nevoie de direcție, de un scop spre care să mă îndrept, pas cu pas.
În acel an, primul meu obiectiv real a fost să pot alerga 10 kilometri. Poate pare puțin acum, dar atunci mi se părea o provocare uriașă.
10 kilometri de libertate
În iunie 2019, am atins obiectivul. Îmi amintesc perfect sentimentul. Nu a fost doar despre distanță, ci despre faptul că reușisem ceea ce înainte părea imposibil. A fost momentul în care am realizat că, de multe ori, limitele sunt doar în capul nostru. Cu un plan bun și cu disciplină, ceea ce pare greu azi devine natural mâine.
Acum, privind în urmă, 10 km nu mai pare o distanță atât de mare. 42 de km este o distanta mare, dar nu imposibila. Dar în acel moment, a fost o victorie personală care mi-a schimbat complet perspectiva: poate doar un plan de antrenament te desparte de obiectivul tău.
Gustul competiției
Tot în 2019 am simțit că vreau mai mult. Nu doar antrenamentele din parc sau de pe trasee cunoscute. Așa că am început să particip la competiții – nu pentru a câștiga, ci pentru motivație, pentru atmosferă și pentru progres.
Până atunci, singura competiție la care participasem fusese Crosul Hospice „Aleargă tu pentru ei”, o cursă de 4 km care m-a făcut să îndrăgesc energia unui eveniment sportiv. Dar din 2019, alergarea a început să însemne și starturi oficiale, numere de concurs si medalii, oameni care aleargă pentru aceleași visuri, și un sentiment de apartenență la o comunitate.
Primii pași în competiții și echipa care m-a inspirat
În 2019, după ce am atins obiectivul de 10 km, am făcut primul pas către lumea competițiilor oficiale. Am participat la Maratonul Internațional Brașov, la cursa de 5.7 km. Atmosfera de acolo m-a cucerit imediat – energia participanților, aplauzele spectatorilor, emoția de pe linia de start și de finish… toate au fost mult mai puternice decât mă așteptam.
Acea zi mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat să faci parte dintr-o comunitate de alergători. Mi-a dat curaj și m-a motivat să îmi doresc mai mult.
O echipă, o cauză, o alergare cu suflet
Tot în 2019, octombrie, am plecat la București pentru a lua parte la Maratonul International București, unde am alergat în echipa “Four for All” alături de Gabriela, Alina si Raul. A fost o experiență specială – nu doar pentru competiția în sine, ci și pentru oamenii din jur, care au făcut totul să fie memorabil.
Participarea la Maratonul Internațional București a fost mai mult decât o competiție pentru mine. Am făcut echipă cu trei colegi pasionați de alergare și ne-am înscris la ștafeta 4X. Nu era doar despre sport, ci despre un scop comun – susținerea unei cauze în care credem cu toții: Hospice.
Pentru această cursă, am făcut o adevărată campanie de strângere de fonduri, convigși că alergarea noastră poate aduce un sprijin real pacienților care au nevoie de ajutor. Am strâns banii, ne-am împărțit traseul și am planificat fiecare pas al aventurii pe un traseu necunoscut, dar plin de semnificație.
Alergând pentru Hospice, fiecare kilometru a avut un sens profund. Nu era doar despre mine sau despre echipa mea – era despre a da înapoi comunității și despre a arăta că putem face o diferență, chiar și prin pași mici.
Alături de ei, am învățat ce înseamnă sprijinul reciproc și cum alergarea devine mai frumoasă când o împărtășești cu prietenii.
Din dorința de a fi alături de misiunea și serviciile oferite pacienților oncologici și prin prisma crosului Hospice, am ajuns să iubesc și să mă bucure aproape fiecare ieșire la alergare încât am ajuns în stadiul în care alerg și pentru alte cauze nobile, la alte concursuri.
📍 Crosul 15 Noiembrie – alerg pentru memorie, libertate și comunitate
Anul competițional se incheie mereu cu o cursă de suflet: Crosul 15 Noiembrie, cea mai importantă competiție sportivă organizată anual în Brașov, în semn de omagiu pentru Revolta Anticomunistă din 15 noiembrie 1987.
Această competiție are o tradiție și este una dintre cele mai longevive curse de alergare urbană din România. Pentru mine, participarea a fost mai mult decât o simplă cursă – a fost un moment de conexiune cu orașul meu și cu istoria lui.
M-am simțit parte dintr-o comunitate vie, solidară, care își amintește și aleargă cu sens.
O întâlnire neașteptată care mi-a schimbat viața
La linia de start, la Maratonul International Bucuresti, in 2019, în mijlocul sutelor de persoane pe care nu le cunoșteam, m-a bătut pe umăr o față cunoscută din Brașov. Era chiar el – “Moș Crăciun”, omul cel mai îndrăgit de copii, un domn galant și cald care ne-a fost alături ani de zile în proiectele caritabile.
El participa la maratonul complet de 42 km, iar eu am avut norocul să alerg împreună cu el primii 10 km înainte să fiu schimbată de colegul meu în ștafetă.
A fost o experiență care mi-a rămas în suflet. M-am bucurat să fac parte din această comunitate atât de primitoare, să primesc sfaturi de la cineva cu o astfel de experiență și să facem planuri împreună pentru alte curse.
Acea întâlnire nu a fost doar un moment frumos – mi-a schimbat cursul vieții. Mi-a arătat că în alergare nimic nu e întâmplător, iar legăturile pe care le construiești pot deveni adevărate surse de inspirație și sprijin.
PS: Moșule, dacă citești asta – îți mulțumesc!
Obiectivele mele nu s-au oprit. Au crescut, s-au schimbat, s-au adaptat vieții și corpului meu. Dar ideea de bază a rămas: întotdeauna să ai un scop. Iar dacă nu poți alerga azi, stabilește un obiectiv pentru mâine. Sau pentru luna viitoare. Important e să nu renunți.
🏔️ Primii mei 21 km de alergare montană – o cursă neoficială, dar 100% din suflet
Dupa Maratonul de la Bucuresti, ceva s-a schimbat. Am început să cred că pot trece la următorul nivel: un semimaraton montan, acasă, la Brașov. Nu știam exact în ce mă bag, dar m-am înscris la Semimaratonul Intersport. Aveam zero experiență cu traseele montane, dar un gând clar:
Dar de ce să așteptăm momentul perfect? De ce să amânăm visuri?
Adevărul e că în spatele acestei decizii curajoase a fost cineva drag, care a știut să mă motiveze puțin mai departe. Îi spun simplu, cu drag și recunoștință: „Moș Crăciun”. 🎅 A fost persoana care m-a făcut să cred că pot. Că am ce-mi trebuie. Că pot alerga și pe teren accidentat, cu urcări abrupte și coborâri provocatoare.
2020 ar fi trebuit să fie anul cursei. Eram pregătită să pornesc din Piața Unirii. Îmi imaginam deja zâmbetul de la linia de sosire. Dar 2020 a venit cu amânări, schimbări și multă răbdare.
Am început antrenamentele cu emoții și entuziasm. Voiam să pregătesc nu doar corpul, ci și mintea pentru o distanță care, până atunci, părea de neatins. Cu puțin timp înainte să înceapă pandemia de COVID-19, am fost în recunoaștere pe traseu. Și ce experiență a fost!
Competiția oficială s-a amânat – pandemia a schimbat tot.
Dar visul meu nu s-a anulat, doar pentru că linia de start oficială a dispărut. Alergarea s-a întâmplat.
Mi-am atins obiectivul: 21 km în munți. Nu cu număr de concurs, nu cu aplauze la finish, ci cu inima plină și alături de partenerul meu de alergare.
PS Ionut daca citesti, îti mulțumesc pentru tot: pentru prietenie, încurajări și lecții. 😉
În 2022, totuși, visul a devenit realitate. Am alergat acei 21 km montani, printre copaci, stânci, frunze, urcări care îți ard gambele și coborâri care îți pun atenția la încercare. A fost greu. A fost frumos. A fost… exact ce trebuia. A fost prima mea experiență reală de alergare montană, pe ploaie chiar, iar traseul m-a învățat lucruri pe care nicio sală de sport nu ți le poate arăta.
Ce mi-a rămas:
- Convingerea că nu ai nevoie de validare oficială pentru a trăi o reușită reală
- Că traseul în sine te învață – nu doar să alergi, ci să gândești, să respiri, să te adaptezi
- uneori, cele mai frumoase curse nu sunt cele cronometrate – ci cele în care rămâi tu, cu muntele și cu dorința de a merge mai departe
- Si daca am putut o data, voi mai reusi si alerg si la alte competitii. Drept dovada, in 2022 m-am bucurat sa particip la 3 competitii de alergare montana pe langa Brasov.
Sărbătorind viața prin alergare: 35 de kilometri pentru 35 de ani
Anul 2021 a venit cu o dorință specială, una care m-a provocat să depășesc limite personale, atât fizice, cât și psihice. Pentru că nu sunt genul care să pună prea mult preț pe petrecerile pompoase sau tradiționalele sărbători de ziua de naștere, am ales să îmi celebrez această zi într-un mod cu totul aparte. Așa că, de ziua mea, am ales să mă provoace o cursă personală care să mă ducă dincolo de limitele obișnuite.
Alergarea este pentru mine mai mult decât un exercițiu fizic — este o formă de meditație în mișcare, o modalitate de a mă conecta cu mine însămi și cu lumea înconjurătoare.
Astfel, ideea de a sărbători o zi atât de specială prin alergare a venit natural, dar a fost și o provocare. Am vrut să-mi testez limitele, să văd până unde pot merge, atât cu corpul, cât și cu mintea.
Nu a fost un demers ușor. Pentru a alerga 35 km, am avut nevoie de disciplină, antrenament constant și o stare mentală puternică. Am învățat să îmi ascult corpul, să respect ritmul și să mă bucur de fiecare pas pe care îl fac. Fiecare kilometru a fost o reafirmare a dorinței mele de a trăi sănătos și autentic.
Intreaga poveste aici: De la 21 la 35 de km…la 35 de ani
România, pista mea de alergare
Ce m-a surprins cel mai tare a fost că România este o țară minunată pentru alergare. Ai parte de tot: de asfalt și poteci, de plat și diferență de nivel, de natură sălbatică și orașe cu suflet.
Am urcat cu inima în gât pe potecile din Ciucas, unde fiecare pas era o luptă cu mine si cu corpul meu. Am trecut prin sate unde localnicii îți dau binețe și te încurajează, de parcă te cunosc de o viață. Iti recomand participarea la orice cursa ECORUN din Moieciu – E o incantare la fiecare pas.
România are ceva ce nu găsești ușor: autenticitate. Fiecare traseu e o poveste. Fiecare alergare e o lecție.
Unde mai alerg? prin orașe, munți, sate, tari europene
Prin alergare, am început să redescopăr mediul în care trăiesc. Atunci când o zonă îmi devine prea familiară, schimb traseul și explorez locuri noi.
Ca de exemplu, in Brasov sunt putine locuri in care nu am ajuns in pasi de alergare. Așa am scris și două articole dedicate celor care vor să alerge în Brașov și împrejurimi:
📍 Unde alergăm în Brașov? 12 locuri numa’ bune pentru alergare
📍 Unde alergăm în Brașov? Întâlnire cu pantofii sport – 2021
Aleg trasee în funcție de starea mea, uneori merg în recunoaștere ca pentru o mică expediție. Mă inspir din natură. De altfel, alergarea pe bandă nu m-a atras niciodată – era aglomerație, simțeam că mi se invadează spațiul personal. În schimb, în aer liber, alergarea devine o adevărată aventură, indiferent de vreme: soare, ploaie sau ninsoare.
Am ajuns să-mi planific alergările ca pe o vacanță – cu itinerarii, rute și echipament pregătit.
În bagajul de vacanță, echipamentul de alergare nu lipsește niciodată. Am alergat prin păduri, pe plaja, în Delta Dunării, pe porțiuni din Via Transilvanica, ba chiar și în Grecia, Italia sau Finlanda. Vă țin la curent cu locurile faine descoperite în alergare pe Instagram. 😉
Mi-am dat întâlnire cu pantofii sport în Bucovina – dintr-un capăt al altuia în Putna, în Delta Dunării- pe plaja de la Sfântu Gheorghe, pe colinele Iașului – dealul Copou. Tot la Iași am alergat în zona de agrement a lacului Ciric care este potrivită și pentru cei care vor sa pedaleze. E frumos acolo. Bucuria alergării acasă e altfel – printre lacuri si peisaje din trecut, dar cu pași din prezent la Sfantu Gheorghe, Mestecănișul de la Reci și Moacșa.
Alerg și voi continua
Indiferent ce se întâmplă în viața mea, știu că voi reveni mereu la alergare. Cu pași mai mici sau mai mari, pe ploaie sau soare, singură sau cu alții. Alergarea e forma mea de libertate. Ca multi alti, am trecut si prin accidentări dupa alergare. Nu mi-a fost ușor. A trebuit sa fac pauze dar acum am revenit. Dacă vrei să detaliez aceste aspecte în alt articol, te rog sa îmi spui dacă e de interes pentru tine.
De la prima cursă de 5–6 km la 20 km, apoi 35 km, visul unui maraton devine posibil – important e să comparăm progresul cu noi înșine, nu cu alții.
Și poate, într-o zi, ne vom întâlni pe traseu. Ne vom zâmbi, ne vom încuraja, și vom ști – fără să spunem nimic – că suntem parte din aceeași poveste.
Îți recomand cartea Născuți pentru a alerga – te poate ajuta să îți găsești motivația, dar nu numai…Mie mi-a plăcut foarte mult, am citit-o în perioada de pandemie când eram nevoită să alerg doar în jurul blocului. Cred că orice alergător ar trebui să o citească. As vrea sa o cumpar. Daca o gasesti pe undeva, ti-as fi recunoscatoare sa imi spui.🙏
De ce scriu asta
Scriu această poveste nu ca să mă laud, ci ca să spun că dacă eu am putut, oricine poate. Nu trebuie să alergi un maraton ca să fii alergător. Dacă ieși afară, pui un picior în fața celuilalt și decizi să continui, ești deja acolo.
România are nevoie de mai mulți oameni care aleargă – nu doar pentru sănătate, ci pentru spirit. Iar noi, cei care alergăm, avem nevoie de România – pentru frumusețea ei, pentru provocările ei, pentru tot ce ne oferă fără să ceară nimic în schimb.
Mi-ar placea sa stiu despre tine: Cum s-a schimbat viața ta dupa ce ai descoperit alergarea?
Hai afară … la alergare! 😉
Te poti abona la newsletter dacă îți dorești să afli când se postează articole noi.
viaţa în vacanţă 